Inca mai crezi ca bataia e rupta din rai?

Niciun comentariu.

Generatii intregi au fost educate prin metode coercitive, justificate cu proverbe de genul “Bataia e rupta din Rai!” sau “Unde da mama, creste!”, “Copilul adoarme mai bine batut”, “Copilul nebatut e ca nunta fara lautari”. Pedeapsa corporala era o metoda populara de corectie, la care parintii apelau cu maxima usurinta. Copiii de altadata nu au uitat asta. Au preluat metoda ca pe o mostenire de familie, ca pe un fel de traditie, la care nici macar nu le-a trecut prin cap ca pot renunta. Au uitat in schimb neputinta, tristetea si durerea traite ca urmare a acelor pedepse.

Multi evoca, cu umor, momentele respective, pentru ca umorul le-a devenit, de buna seama, mecanismul de aparare in fata suferintei. Multi le considera chiar momente decisive in dezvoltarea lor. Si da, au dreptate, pentru ca, atunci, sufletul lor de copil a tras concluzii importante, desi nu neaparat pozitive “este normal sa mananc bataie, doar am gresit!”. Cu aceste convingeri si-au petrecut copilaria si adolescenta si au pasit in viata lor de adult. Relatiile lor sociale, de cuplu sau de familie, performantele personale sau profesionale au fost marcate, proportional, cu anvergura pedepselor corporale primite, in sens negativ. Ceea ce incerc sa spun este faptul ca un copil batut se va pozitiona in TOATE relatiile ulterioare fie ca victima, fie ca agresor, tocmai pentru faptul ca pedeapsa fizica face parte din cultura familiei in care a crescut.

Copiii, dupa cum se stie, “gandesc” exclusiv pe baza emotiilor, si, pentru ei, pedepsele fizice sunt traite puternic ca emotii negative. Neintelegand matur ce reprezinta o pedeapsa, ei vor tinde sa creada ca “merita sa fie pedepsiti” sau ca ei nu conteaza in fata parintilor. Toate aceste ganduri actioneaza ca o programare inconstienta, care ii va impiedica pe copii sa-si dezvolte increderea si stima de sine. Odata formata, aceasta programare actioneaza permanent, sabotand eforturile de adaptare sau de integrare ale copilului. Copiii care sunt pedepsiti fizic ajung sa fie deprimati si sa aiba ganduri autodistructive. Sunt mereu chinuiti de vinovatie si de teama.Vor invata sa traiasca avand aceste sentimente, dar vor permite, in consecinta, sa fie agresati afectiv, psihic si fizic de cei apropiati. In grupul de prieteni, ei vor fi cei mai supusi, mai conformisti, mai inclinati sa execute ce-si doresc altii de la ei. Cand vor fi adulti, este foarte probabil sa-si aleaga, conform experientelor traite in cadrul familiei, parteneri care sa le ofere exact genul de “atentie” de care au avut parte in copilarie. Dupa cum si in mediul profesional, se vor lasa apasati fie de niste colegi profitori, fie de niste sefi abuzivi. Ca parinti si bunici, vor tinde sa isi educe copiii si respectiv nepotii dupa aceeasi metoda.

Este dovedit faptul ca pedepsele corporale sau abuzurile sunt cel mai putin eficiente, chiar daca, pe termen scurt, au rezultatul asteptat de parinti. Cand un copil este palmuit pentru ca a gresit ceva, el va evita sa mai faca acel lucru. Dar NU pentru ca a inteles de ce nu este bine, ci pentru ca ii este FRICA. Frica ii va domina gandurile si actiunile si il va impiedica sa aiba discernamant. Fiecare actiune personala, dorinta sau initiativa vor fi supuse indoielii si va cauta permanent o autoritate careia sa i se supuna sau de la care sa primeasca consimtamantul. Acest comportament nu il va ajuta sa se maturizeze si il va impinge catre diverse relatii in care sa depinda emotional sau fizic de o alta persoana. Pe plan afectiv, un copil care este pedepsit nu se va simti bine niciodata in familia lui si isi va cauta o alta “familie” care sa il accepte asa cum este. Cu compromisurile de rigoare, care pot merge pana la supunere absoluta, la pura dependenta de ceilalti. Pe plan scolar, efortul depus de el pentru atingerea unor performante va fi mult mai mare, pentru ca se va lupta mereu cu neincrederea in sine.

Daca eliminarea pedepselor din educarea unui copil nu este posibila, un pas urias pentru o buna relatie parinte – copil ar fi folosirea unor pedepse non-agresive, care sa aiba strict valoare educativa. De exemplu, privarea de anumite activitati indragite de copil sau de lucruri de joaca sau de distractie, poate sa modeleze atitudinea sau comportamentul unui copil fara sa ii provoace rani sufletesti. Si in cazul acestor pedepse, dozarea lor trebuie sa tina cont de gravitatea greselii, sa aiba o durata limitata si sa fie aplicate fara discriminare.

Parintii care inteleg importanta rolului pe care il au in formarea si educarea copiilor lor vor renunta treptat la pedepse, inlocuindu-le cu o metoda de educare mult mai eficienta, care consta in primul rand in descrierea clara a comportamentului asteptat de la acestia, insotita, evident, de recunoasterea si incurajarea prin lauda a faptelor bune. Recompensa face si ea parte din sistemul de motivare necesar educarii copilului, insa aceasta nu trebuie sa devina o regula. Copilul trebuie sa isi doreasca sa aiba un comportament bun, decent, eficient, valoros, iar recompensa in mod normal va trebui utilizata numai in cazul in care copilul intrece asteptarile parentale.

Valorile legate de distinctia intre bine si rau trebuie sa fie obiectivul procesului educativ, in asa fel incat copilul sa fie liber in exprimare si actiune, fara criterii parazitare precum frica sau vina.

Nu este de neglijat faptul ca parintele insusi este busola etica a copilului: daca parintele exemplifica prin comportamentul personal valorile pe care si le doreste si la copil, atunci acesta le va adopta mai usor si va fi scutit de o experimentare paguboasa mai tarziu in viata.

Si, daca tot am deschis discutia cu cateva proverbe, poate ca e bine sa va las cu alta cugetare, la care e bine sa reflectati: “Vorba dulce mult aduce”.

Sursa